joi, 3 ianuarie 2013

O viata ce n-a fost sa fie

Si daca tot am declarat "seara nostalgiei", hai ca a 2a postare de azi sa fie o intamplare de la varsta de 6 anisori. O tin minte cristal, ca si cum mi s-ar fi intamplat ieri. Cand o revad in oglinda mintii, simt inima cum bate mai tare. O intamplare care m-a marcat pe viata, o intamplare puerila, dar pentru mine emotionanta.

Eu am crescut la tara..si aveam rate. Lesesti se numeau, erau rate rusesti, dupa cum spunea mama, putin mai mici ca cele normale, si care nu faceau zgomot. Doar sasaiau. In fine, nu prea stiu sa le descriu si nici importanta prea mare nu are. Ideea e ca in curticica lor era o mamica care clocea cateva oua. Puisorii mai aveau cateva zile si trebuiau sa iasa, era o zi de mai, frumoasa. Eu ma jucam prin curte, ca un titirez pe baterii Toshiba. Am vazut cuibul, am vazut ouale, am intrat in curticica si am luat un ou in mana. L-am ridicat spre soare si spre surpinderea mea, am vazut umbra viitoare ratuste ce avea sa iasa de acolo. Era asa frumos! Am simtit o mare satisfactie, o mare mandrie..m-am simtit fericit. Descoperisem viata inainte ca ea sa existe..eram mandru.
Un zgomot din spatele meu insa, m-a scos din senzatia aceea de satisfactie totala, speriindu-ma. In momentul in care m-am intors, am simtit oul cum aluneca printre degetelele mele mici si neindemanatice, l-am privit cu oroare cum se indreapta spre pamantul ce avea sa-i aduca sfarsitul..s-a spart. Am ramas eu, cu privirea plecata, uitandu-ma lung, cu ochii in lacrimi si sufletul distrus. In momentul in care coaja oului a atins scoarta terestra, inima mea a atins portile iadului. Dezamagirea, stupoarea, vina, toate acestea nu pot fi descrise. Priveam in jos, priveam un amestec de sange si galbenus, o ratusca care aproape luase forma normala. Imi priveam capodopera, reusita. Dezamagirea mea fata de mine insumi era mai mare decat regretul unei mame care si-a parasit copilul. Ma simteam un nimic. Am cazut in genunchi, plangand, tremurand, urland. A venit mama, m-a ridicat, si-a dat seama ce s-a intamplat si m-a consolat. Binteles, mintea mea de copil de 6 ani a fost indulcita destul de usor, inca ce nu a stiut mama niciodata este ca eu mult timp am avut cosmaruri. Vadeam oul spart, jos, sangele, ma trezeam plangnd si transpirat. Asta s-a intamplat multe, multe luni la rand, noapte de noapte, dupa acea intamplare. Nimeni nu a stiut. Nici eu nu am realizat cat a putut sa ma marcheze acea intamplare aparent infantila, pana acum cativa ani cand am descoperit ca inca mai simt dezamagirea in suflet. M-am am regretul distrugerii unei vieti..mai am imaginea distrugerii intiparita in minte. A durut, a trecut. Dar a lasat cicatrici.

The End.

4 comentarii:

  1. Cat de frumo... Ma impresionat sincer..! Sti vorba aia.. Doare.. trece.. dar cicatricea tot ramane.. <3 Foarte frumos..!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Copilarie, dulce copilarie! Ai mai vrea sa fii copil o data?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Doar daca mi s-ar oferi posibilitatea sa aleg in situatiile marcante. Altfel nu.

      Ștergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere